Ce înseamnă să fii român atunci când trăiești departe de România?
Înseamnă să nu uiți de unde ai plecat, să păstrezi limba română, tradițiile, valorile și respectul pentru oamenii care fac parte din aceeași comunitate.
Suntem români indiferent dacă locuim în România, în Italia sau în orice altă țară din lume.
Poate că viața ne-a dus departe de casă, dar România rămâne parte din noi. În felul în care vorbim, în amintirile noastre, în mâncarea pe care o pregătim, în muzica pe care o ascultăm și în modul în care ne creștem copiii.
„I veri Rumeni siamo noi!”
Noi, românii plecați în străinătate. Noi, cei care muncim, construim, învățăm și ne creăm un viitor departe de locul în care ne-am născut.
A fi român în diaspora nu înseamnă să uiți România. Înseamnă să duci cu tine o parte din România oriunde ai merge.
Suntem milioane de români răspândiți în întreaga lume și fiecare dintre noi are propria poveste.
Dar avem ceva în comun: originea, limba și amintirea locului pe care îl numim acasă.
Indiferent unde trăim, să nu ne fie rușine să spunem:
DA, SUNT ROMÂN!
Și poate că acesta este cel mai important lucru: să rămânem uniți, să ne respectăm și să ne ajutăm unii pe alții.
Dar oare ce înseamnă cu adevărat „acasă”?
Poate că, atunci când eram copii, nu ne-am pus niciodată această întrebare.
Acasă era pur și simplu acasă.
Era locul în care ne trezeam dimineața. Locul în care mama ne chema la masă. Locul în care tata venea obosit de la muncă. Locul în care bunicii ne așteptau. Locul în care ne jucam până seara și unde singura noastră grijă era să nu ne prindă întunericul pe afară.
Nu știam atunci cât de prețioase erau acele zile.
Nu știam că într-o zi aveam să le căutăm prin amintiri.
Nu știam că o fotografie veche avea să valoreze mai mult decât orice lucru pe care îl puteam cumpăra.
Nu știam că, într-o zi, aveam să închidem ochii și să încercăm să ne amintim exact cum mirosea casa copilăriei.
Și apoi am crescut.
Am început să visăm.
Am vrut mai mult.
Am vrut o viață mai bună.
Și, într-o zi, am plecat.
Poate cu o geantă în mână.
Poate cu câteva haine.
Poate cu bani puțini în buzunar.
Poate cu lacrimile ascunse ca să nu ne vadă părinții.
Am spus că plecăm pentru o perioadă.
„Mă întorc.”
„Doar până mă pun pe picioare.”
„Strâng niște bani și mă întorc acasă.”
Dar viața are uneori alte planuri.
O lună s-a transformat într-un an.
Un an în doi.
Doi ani în cinci.
Și, fără să ne dăm seama, au trecut zece, douăzeci sau chiar mai mulți ani.
Iar noi am rămas undeva între două lumi.
O lume în care trăim.
Și o lume în care ne-am născut.
Străinătatea te învață ce înseamnă dorul
Poți să ai o casă frumoasă.
Poți să ai o mașină bună.
Poți să ai un loc de muncă.
Poți să ai bani.
Poți să cunoști oameni din zeci de țări.
Și totuși, într-o seară liniștită, să simți că îți lipsește ceva.
Nu știi întotdeauna ce.
Dar îți lipsește.
Și atunci îți amintești de România.
Îți amintești de o stradă.
De o casă.
De o fereastră.
De o curte.
De un pom.
De un miros.
De o voce.
Și dintr-o dată, distanța dintre tine și casă pare uriașă.
Poate că atunci înțelegi că dorul nu este despre kilometri.
Dorul este despre oameni.
Îți este dor de mama.
Îți este dor de tata.
Îți este dor de bunici.
Îți este dor de frați.
Îți este dor de prietenii cu care ai crescut.
Îți este dor chiar și de lucrurile care, atunci când erai acasă, te enervau.
De gălăgia de pe stradă.
De vecinul care vorbea prea tare.
De mirosul de mâncare care venea de la bucătărie.
De clopotele bisericii.
De câinii care lătrau noaptea.
De ploaia care bătea în geam.
De zăpada din fața casei.
De mirosul pământului după ploaie.
De tot ceea ce cândva ni se părea obișnuit.
Pentru că, după ce pleci, descoperi ceva dureros:
lucrurile obișnuite devin amintiri.
Și cel mai greu este atunci când telefonul sună...
Uneori, telefonul sună.
Vezi numărul de acasă.
Și răspunzi.
„Alo, mamă?”
„Ce faci, mamă?”
„Sunt bine.”
Și spui că ești bine chiar și atunci când nu ești.
Pentru că nu vrei să o îngrijorezi.
O întrebi dacă a mâncat.
Dacă este bine.
Dacă a fost la medic.
Dacă mai are nevoie de ceva.
Și poate că, în timp ce vorbești cu ea, îți dai seama că vocea ei nu mai este chiar aceeași.
Este puțin mai obosită.
Puțin mai încetinită.
Și atunci taci pentru o secundă.
Pentru că îți dai seama cât timp a trecut.
Și îți vine să spui:
„Mamă, așteaptă-mă. Vin acasă.”
Dar nu o spui.
Pentru că trebuie să muncești.
Pentru că ai copii.
Pentru că ai rate.
Pentru că ai o viață construită aici.
Și închizi telefonul.
Iar după ce se termină conversația, rămâi câteva secunde privind în gol.
Poate că ștergi o lacrimă.
Poate că nu.
Dar în sufletul tău se întâmplă ceva.
Pentru câteva clipe, nu mai ești în Italia.
Ești din nou copil.
Ești acasă.
Uneori ne întoarcem, dar nu mai găsim aceeași Românie
Și vine ziua în care ne întoarcem.
Mașina trece granița.
Și începi să recunoști locurile.
Vezi primul indicator.
Vezi satele.
Vezi câmpurile.
Și inima începe să bată altfel.
„Am ajuns.”
Dar când intri în locul în care ai copilărit, observi că multe s-au schimbat.
Unele case nu mai sunt.
Unele magazine au dispărut.
Unele drumuri arată altfel.
Unii oameni au plecat.
Iar unele porți au rămas închise.
Te uiți la casa bunicilor.
Și pentru o clipă o vezi așa cum era odinioară.
Cu bunica la poartă.
Cu bunicul în curte.
Cu tine copil, alergând prin iarbă.
Dar apoi deschizi ochii.
Și înțelegi.
Nu doar locul s-a schimbat.
Și timpul a trecut.
Aceasta este poate cea mai grea parte a dorului.
Nu că ai plecat.
Ci că, atunci când te întorci, nu mai poți găsi exact lumea pe care ai lăsat-o în urmă.
România rămâne însă acolo unde nu poate ajunge timpul
Există un loc în care România nu se schimbă.
În suflet.
Acolo bunicii încă trăiesc.
Acolo mama încă ne strigă la masă.
Acolo tata încă deschide poarta.
Acolo copiii aleargă prin curte.
Acolo Crăciunul este întotdeauna Crăciun.
Acolo Paștele are miros de cozonac și de primăvară.
Acolo zăpada este albă și copilăria nu se termină niciodată.
Acolo suntem încă noi.
Cei de atunci.
Fără griji.
Fără facturi.
Fără distanțe.
Fără telefoane care ne spun cât de departe suntem de casă.
Doar noi.
Familia.
Și România.
Poate că acesta este adevăratul nostru acasă
Astăzi trăim în multe țări.
Vorbim multe limbi.
Avem copii născuți în alte țări.
Avem prieteni din alte culturi.
Am învățat să trăim departe.
Am învățat să muncim departe.
Am învățat să fim puternici.
Dar să nu uităm de unde am plecat.
Să le vorbim copiilor noștri românește.
Să le spunem poveștile noastre.
Să le arătăm fotografiile vechi.
Să le spunem cine au fost bunicii lor.
Să le arătăm satul sau orașul din care venim.
Să le spunem că, înainte să existe viața noastră de astăzi, a existat o altă viață.
Viața părinților noștri.
Viața bunicilor noștri.
Viața noastră de copii.
Pentru că un om poate trăi oriunde în lume.
Dar nu poate trăi fără rădăcini.
Poți schimba țara, dar nu poți schimba locul din care ai pornit.
I veri Rumeni siamo noi!
Suntem românii care pleacă dimineața la muncă într-o țară străină.
Suntem cei care muncesc pentru familie.
Suntem cei care trimit bani acasă.
Suntem cei care își sună părinții.
Suntem cei care așteaptă următoarea vacanță ca să se întoarcă.
Suntem cei care păstrează în frigider o fotografie cu familia.
Suntem cei care, când aud o melodie românească, își amintesc de casă.
Suntem cei care, atunci când întâlnesc un alt român într-o țară străină, spun imediat:
„Ești român?”
Și pentru câteva minute, doi oameni care nu s-au cunoscut niciodată devin parcă puțin mai puțin străini unul pentru celălalt.
Pentru că vorbesc aceeași limbă.
Au aceleași amintiri.
Au același dor.
Poate că au plecat din locuri diferite.
Poate că au povești diferite.
Dar undeva, în spatele tuturor diferențelor, există aceeași rădăcină.
România.
Și dacă într-o zi ne va fi foarte dor...
Să ne oprim.
Să închidem ochii.
Să respirăm adânc.
Și să ne amintim.
De prima casă.
De prima școală.
De primul prieten.
De bunici.
De părinți.
De masa de Crăciun.
De mirosul pâinii.
De vacanțele de vară.
De drumurile pe care mergeam fără să știm că într-o zi ne va fi dor de ele.
Să ne amintim de România așa cum o purtăm noi în suflet.
Pentru că poate că România nu este doar locul în care ne-am născut.
Poate că România este tot ceea ce am iubit înainte să știm ce înseamnă să pierdem.
Și poate că, indiferent câți kilometri sunt între noi și casă, există o parte din noi care nu a plecat niciodată.
A rămas acolo.
Pe o stradă.
Într-o curte.
Într-o casă.
Într-o fotografie.
Într-o voce.
Într-o amintire.
Într-un „mamă, am ajuns”.
Într-un „tată, ce mai faci?”.
Într-un „bunico, mi-e dor de tine”.
Într-un „ne vedem la vară”.
Și poate că unele dintre aceste cuvinte nu mai pot fi spuse.
De aceea trebuie să le spunem cât încă avem cui.
Nu aștepta să îți fie dor ca să îți suni părinții.
Nu aștepta să te întorci în România ca să le spui celor dragi că îi iubești.
Nu aștepta să pierzi o casă ca să înțelegi cât de mult a însemnat pentru tine.
Viața trece.
Copiii cresc.
Părinții îmbătrânesc.
Casele se schimbă.
Oamenii pleacă.
Și timpul nu se întoarce.
De aceea, cât timp mai putem, să iubim.
Să sunăm.
Să ne întoarcem.
Să ne îmbrățișăm părinții.
Să ne vizităm bunicii.
Să ne strângem familia la masă.
Să ne bucurăm de lucrurile simple.
Și să nu uităm niciodată cine suntem.
Suntem români.
Români în Italia.
Români în Spania.
Români în Germania.
Români în Franța.
Români în Anglia.
Români în America.
Români în Canada.
Români peste tot în lume.
Am plecat din România pentru un viitor.
Dar am luat România cu noi.
Și poate că acesta este cel mai frumos lucru pe care nu ni-l poate lua nimeni.
Putem trăi departe de România, dar România nu trebuie să trăiască niciodată departe de noi.
Oriunde am fi.
Oricât de departe am ajunge.
Oricât timp ar trece.
Într-un colț al inimii noastre va exista întotdeauna o casă.
Casa în care am fost copii.
Casa în care am fost iubiți.
Casa de unde am plecat.
Casa noastră.România.
I VERI RUMENI SIAMO NOI!
DA, SUNTEM ROMÂNI!
ȘI ORICÂT DE DEPARTE AM FI, NU VOM UITA NICIODATĂ DE UNDE AM PLECAT.
0 commenti:
Trimiteți un comentariu
Cuvinte neplacute si murdare vor fi sterse .