aprilie 16, 2013
Status Update
By Alexandrov Adrian
UITE-TE si tu ce a raspuns un cetatean roman la scrisoarea unui senator
roman care se adresa romanilor plecati din tara INCREDIBIL :
''Dragă Domnule Senator Viorel Badea,
Sînt și eu unul dintre „românii de pretutindeni" care au primit
scrisoarea dumneavoastră cu ocazia, nu știam, „Zilei românilor de
pretutindeni". Vă mulțumesc pentru caldele urări și îndemnuri, chiar
dacă, trebuie să mărturisesc, laudele dvs. sînt exagerate în ce mă
privește pe mine, unul din românii de pretutindeni cărora vă adresați.
Nu am adus nici o „contribuție" comunității care a binevoit să mă
primească (în afară de cîteva taxe), nu am afirmat prin nimic „valorile
românești", nu practic sport de performanță sub drapelul țării, iar
singurul domeniu în care „excelez" deocamdată este livrarea de mîncare
indiană la domiciliu, pentru că lucrez ca delivery driver la un
restaurant dintr-un orășel scoțian.
Alta ar fi fost însă situația
dacă mi-ați fi scris, dvs. sau unul dintre numeroșii dvs. colegi din
Parlament, acum șase luni, cînd încă nu eram un român „de pretutindeni",
ci un român de la mine de-acasă, mai exact din Iași.
Aș fi putut să
vă răspund că sînt cercetător științific la Universitatea Al. I. Cuza
și că mă ocup de editarea Bibliei de la 1688, prima ediție critică a
celei mai vechi Biblii românești (știați că sîntem ultimul neam din
Europa care încă nu are prima sa Biblie într-o ediție critică?). M-aș fi
mîndrit cu fetele mele, care practicau un sport de performanță sub
drapelul țării, cum spuneți, și m-aș fi lăudat că am dus și eu puțin din
„graiul țării" mele pe la Paris și Geneva, sau că mi-am petrecut șapte
ani printre vechile manuscrise românești, primind pentru munca mea o
summa cum laude. Dar nici dumneavostră nu mi-ați scris, nici eu nu v-am
răspuns. Așa merg lucrurile, cum s-ar spune.
Dar de ce îmi scrieți
tocmai acum, cînd mi-am luat lumea în cap, împreună cu ai mei, și ne-am
alăturat și noi „românilor de pretutindeni" care își caută pe aiurea
dreptatea pe care nu au găsit-o în țară?
Ca să îmi arătați că vă pasă?
Dacă vă pasă atît de mult de „valorile și tradițiile românești", de ce
nu mi-ați scris, dvs. sau colegii dvs., pe cînd eram în țară? De ce nu
m-ați întrebat cum ne descurcăm cu nouă milioane pe lună, eu și colegele
mele, tineri doctori în filologie și slujbași ai culturii române pentru
care suspinați acum? V-aș fi rugat atunci, dacă știam că vă interesează
atît de mult istoria neamului, să faceți ceva pentru profesorul meu de
istorie, care se stinge de boală pentru că din pensia sa nu-i ajung
banii de medicamente. V-aș fi chemat la Iași să vedeți cum trăiește de
pe o zi pe alta un antrenor de performanță, pentru care s-a cîntat imnul
României la Berlin, și cum niște copii devotați se antrenează să devină
campioni pe podelele roase și pline de cuie ale unei săli de sport care
n-a prins încă o campanie electorală. V-aș fi dus prin oraș și v-aș fi
arătat Filarmonica ieșeană, care de zece ani stă să se prăbușească sub
schele, și Teatrul Național, mutat într-un cub de carton. Și la urma
urmei, dacă tot invocați acum cuvintele lui Sadoveanu și îndemnul „să
devenim un popor vrednic", v-aș fi spus că de douăzeci de ani mă simt,
în fiecare zi, mințit, furat și umilit în țara mea.
Și că am obosit să devin „vrednic" printre șmecheri, canalii politice și „băieți deștepți".
Dar, repet, nici dvs. nu m-ați întrebat, nici eu nu v-am răspuns. Și
atunci, de ce m-ați găsit tocmai acum?Domnule senator, e un cinism fără
de margini să-i heretisiți pe emigranții români cu ocazia unei așa-zise
„zile a românilor de pretutindeni". Nu poate fi o sărbătoare o zi a
românilor „de pretutindeni", există doar o singură zi a românilor și a
României din care găștile politice care s-au succedat ne-au împins, pe
mine și pe alte milioane de compatrioți, să ne luăm lumea în cap, să ne
lăsăm în urmă limba, părinții și prietenii și să ne căutăm pe aiurea
pîinea și dreptatea. Ce sărbătoare vedeți în asta? Nu e nici o
sărbătoare pentru familiile despărțite, pentru frații și prietenii
lăsați în urmă, sau pentru acei „români de pretutindeni" ai căror copii
s-au spînzurat în țară de dorul lor. Și, în general, nu există sărbători
adevărate cînd te afli „pretutindeni", ci doar acasă.
Iertați-mă,
dar nu am nevoie să-mi amintiți dvs. de „valorile românești". Ocupați-vă
de ele în țară, acolo unde „cultura și valorile românești" sînt lăsate
în paragină. Și v-aș mai ruga ceva. Sînteți totuși un reprezentant al
clasei politice românești. Aveți decența de a nu amesteca în gesturile
dvs. electorale amintirea „celor ce au luptat pentru libertatea
poporului".
În Franța am cunoscut un om care și-a pierdut o mînă în
masacrul de la Otopeni, în decembrie '89. Lucrează acum ca magazioner la
un depozit, din mila unor străini generoși. Vă asigur că omul acesta ar
scuipa astăzi pe orice discurs politicianist în care sînt amintiți
eroii din decembrie '89. Altfel, o duce bine (în curînd, îl veți putea
vedea și auzi într-un documentar tv despre Revoluție, apropo, nu-i așa,
de cei care „fac cinste țării natale").
La sfîrșit, aș vrea să vă
asigur că nu mi-e rușine că sînt român. Așa mi-am învățat și fetele, să
nu le fie rușine să spună de unde vin. Singurele momente în care mi-e
rușine că-s român sînt atunci cînd politicienii îmi vorbesc despre
România. În gura lor, România pute ca o hazna infestată, din care mă
bucur că mi-am salvat copiii. Ca o măsură de igienă, ar fi prea mult
dacă v-aș cere să păstraţi măcar distanța tăcerii?''
Ioan-Florin Florescu
0 commenti:
Trimiteți un comentariu
Cuvinte neplacute si murdare vor fi sterse .