Spuneti-mi

Spuneţi-mi, n-aţi văzut cumva o ţară ? Am fost plecat vreo zece ani pe-afară; Azi, am venit şi-o caut cu ardoare, Dar n-o găsesc şi-n suflet rău mă doare. O caut peste tot, am fost şi-n sate, Ogoare plâng în buruieni lăsate, Înspre păduri, potecile uita-te M-au rătăcit într-un pustiu de cioate. Acasă poarta nu e zăvorâtă, Căci mama tot mai iese şi se uită; Atâta dor i-a mai rămas pe lume, Feciorii să-i mai strige iar pe nume. Moşneagul iese-n cale şi-o întreabă: “Vine? La anul, cred! Acu-i la treabă, La noi în ţară-i multă sărăcie. Ştiu ei – că de-or veni, la ce să vie?!” Spuneţi-mi, n-aţi văzut cumva o ţară Cântată de poeţi odinioară, Cu ochi de cer şi plină de verdeaţă? Am fost şi-am căutat-o şi la piaţă. Acolo nu era, de bună seamă, Că prea o înjurau români de mamă; Harbuzul, pătrunjelul, biata prună, Erau culese parcă. de pe Lună! Chiar, voi nu aţi văzut pe jos o ţară, Călcată în picioare şi murdară? Ce-aveţi cu ea? Nimica nu vă cere, Eu o declar singura mea avere!